duminică, 22 iunie 2014

Despre semnele univoce

   Râvna lui Deleuze și Guattari din demersul de demistificare a tomurilor de istorie psihanalitică în jurul conceptului de inconștient se clarifică prin referințele constante la o serie de scriitori/ filosofi ce oferă, în schimb, adevărate alternative ideologice pentru cei doi, spații lejere și extrem de complexe de formulare a unei, mai degrabă, etici și nu morale. Eseul (parte a textului-bloc Schizananaliza și literatura) se dedică, astfel, cursului deleuzian de la Vincennes, referitor la filosofia spinozistă.
   Deleuze surprinde, în primul rând, retractilitatea filosofului danez față de o implicare activă și asiduă în obligațiile sociale. Nu elementele biografice ar trebui să primeze într-o analiză fecundă a unui gânditor, însă, aici, se punctează, mai degrabă, autenticitatea specifică suprapunerii vieții cu viteza gândirii. Retragerea din fața oricărei invitații de a ține prelegeri și renunțarea lui Spinoza la moștenire, alegerea unei existențe independente deci, și, nu în ultimul rând, celibatul filosofului marchează distanțele necesare unei priviri ce a încercat, conform propriei etici, o selecție cât mai fericită, experimentând, decalând situații, eliminând cu o rigurozitate severă componente constrângătoare și infernale, pentru întinderile unei gândiri libere, serene. 
   Însă marcajul prim deleuzian, în ceea ce privește filosofia spinozistă (fundament tare pentru ce va deveni etica schizanalitică), se oprește asupra capacității acesteia de a deschide orice privire analitic-intelectivă înspre o zonă puternic ostracizată, blamată, evitată a ființei: corpul (“Une race des philosophes étranges nous disent quoi ? Ils nous disent : "Oui, oui, d’accord le mal n’est rien.“ Ils ajoutent très vite […] : "parce que le bien non plus.“ (rires) En d’autres termes, le mal n’est rien, bien sûr puisqu’il n’y a ni bien ni mal. […] Je crois que le bon et le mauvais impliquent deux choses […] qui sont même inintelligibles pour la morale. Le bon et le mauvais impliquent d’abord l’idée qu’il y a entre les étants […], une distinction quantitative. […] Vrai ne designe plus, vrai et faux ne désignent plus un rapport de l’idée de la chose mais vraie et fausse désignent une manière d’être de la chose.[…] Ca nous intéresse pour "l’éthique". Etre vrai à l’être. Ce n’est pas juger vrai, ça. C’est vraiment un mode d’existence. […] Il n’y a pas d’idée générale dans une Ethique. Il y a vous, celui-ci, celui-là, il y a des singularités. […] Pas du tout une essence commune à plusieurs choses, mais une distinction quantitative de plus et de moins entre existants, là c’est de l’Ethique.” ). Atribute ale substanței, univoce și neseparate de ea (eliminarea categoriei posibilității sau relației de analagie ca la Averroes) ființa închide un mod finit, alcătuit din corp și suflet – fără privilegierea vreunui element, nu există mișcare a unuia care să nu depindă de celălalt. Asistăm, astfel, la un tablou al esențelor, în decelările deleuziene, această perspectivă asupra unei infinite interacțiuni între singularități necesitând multiple delimitări. În primul rând, Spinoza caută o poartă cât mai directă, concretă de a vorbi despre ființă, problematizarea lui răsfrângându-se asupra observațiilor oblice și sceptice ale filosofiei cu privire la corp. Privilegiind sufletul, conștiința, filosofia a dat naștere unei marcante schelării iararhice, care are ca punct de reper binele, dreptatea apriorică. Deleuze îi aplică acestei gândiri toate atributele cenușii al oricărui demers de judecată. I se vor alătura, astfel, veritabilele instituții de evaluare, ce se dezvoltă, din ce în ce mai solid, pe segmentele culturale/ cotidiene/ științifice arborescente, scalare, orientate înspre corectarea, în speță, a gândirii, în detrimentul unui demers experimental, de explorare, spre direcția complexificării. Așa cum bine observă De Landa, întreaga filosofie deleuziană este puternic girată înspre un soi de intimism-ecologic, aplicat cu rigurozitatea cea mai amuzată, fiecărei capacități umane ce duce, la limită, înspre individuare, filosoful insistând mereu pe deschideri dincolo de perimetrul ființei, organicului – la fel cum Nietzche vorbea despre o știință și devenire anorganică, radicală, a-morală, a afirmației pline; precum Foucault care, detectând patosurile dramatizante ale conceptului de om, subiect, conștiință, căuta și își formula discursuri în jurul modurilor celor mai intense de auto-suprimare a acestora - spațiul literaturii, muzicii etc.
   Cea mai inofensivă voce, suprafața ființei care și-a câștigat singularitatea/ esența știe că totul, dar absolut totul trebuie produs, inventat, cucerit. Nimic nu e dat de-a gata, repetă nu de puține ori Deleuze – în continuitatea unui Cezanne sau Artaud. Schizanaliza face măsurătorile prin care se scapă de propriile glasuri, potențe de (auto) feliere și limitare a impulsurilor dezirante pline. Nu e vorba de o pledoarie pentru haos, ci, mai degrabă, regăsim un discurs fidel intensității celei mai grave (cu sensul de -autentice-) a haosului, fraze organizate în jurul haosului, libere de haos, pentru că minții, care vorbește pentru asta, nu îi e mai frică să înnebunească, în termenii deleuzieni. Însă ce implică această devenire-cucerire, cu etapele ei egale în intensitate și filigran adevăratelor exuvii, periculoase, în același timp, asemenea celor mai sălbatice războaie; de ce toată această secondare și submisivitate a omului – până în pragul unei mai crunte pierderi, când se pierde ceea ce trebuie și toate semnele se transformă în extaz? 
   Derealizarea unui sistem ierarhic, implică accesarea unui inconștient al minții, zonei corpului-fără-organe a organismului. Nu prin paleative, obsesiv rabatate pe ideea integrării soft în harta familiară, vorbește inconștientul. În cele din urmă, la fel cum, la Spinoza, eternitatea trebuie constant experimentată (idee ce revine abia la proza secolului XIX), inconștientul este un fenomen pur produs (doar ADN-ul este reprodus la naștere, însă nu și proteinele ( „[…] ele sunt cele care duc la constituirea inconștientului ca ciclu sau ca autoproducere a inconștientului, elemente moleculare ultime în înlănțuirea mașinilor dezirante […].”  ), se parafrazează în AntiOedip, din biologia moleculară). A ajunge să creezi, afirmând/ întorcând pe dos/ dereglând semnele implică o devenire. O eliberare a corpului din ceea ce i se aplică, organizatoric și reductiv, printr-un sistem de potrivire a traiectului său cu Binele, principiul Unic ocrotititor, în nemișcarea s-a septică presupune depășirea unor praguri intensive, specifice celor trei stadii de cunoaștere, ne sugerează Deleuze, prin raportarea constantă la filosofia spinozistă: “Alors en quel sens n’y a t il ni bien ni mal ? En ce sens nous dit Spinoza que je suis toujours aussi parfait que je peux l’être, je suis toujours aussi parfait que je peux l’être en fonction de l’affection, en fonction des affections qui déterminent ma puissance.”  
   Există un prim nivel al orbecăielii specifice șocurilor afectării (preponderența elementelor/ părților extensibile ale ființei – sau cilii săi reactivitate, ce întrerup violent, vag cauzal fluxurile dezirante), se preferă comparația cu individul care, abia învațând să înoate, nu se poate potrivi nici cu viteza și amplitudinea valurilor, nici cu mediul psihic pe care el însuși și-l crează pentru asta (frica și, de aici, agresivitatea, timiditate exagerată, catatonie, predispoziție înspre decizii albe sau negre etc.).  Este casa semnelor echivoce, a primei optici de cunoaștere - raiul interpretărilor, explicațiilor infinit-obosite, sinonim celui mai puțin autentic mod (sunt eliminați, după cum s-a văzut, vectori de cuanatificare precum adevărat/ fals, bun/rău, în favoarea conceptelor fidele, mai degrabă, nivelelor de pronfunzime intensivă a plasării emoțional-intelective individuale: autentic/ inautentic, sănătos/ nefericit, moarte/ bucurie (și nu nașterea ca pol opus al morții, perspectiva unui punct originar al răvășirii energetice singulare fiind complet rasă odată cu prezența unor cadre ce gândesc orice totalitate în termeni de procesualitate, deci fragmentar-blurat, în afara categoriilor speranței/ posibilității, ambele fiind înlocuite cu serenitatea pură, actuală, reală, indefinită -deci, nu finita/ infinita, astfel nenumărabilă-, localizabilă și în afara unui raport, univocă, atfel, apărând și sub numele de multiplicitate) ) în care primează, patriarhal și despotic, sarcinile, dispozițiile, ordinele și severitatea semnificantului.
   Dreptatea naturii e cea a compozitului infinit. Există doar iluzia descompunerii, în realitate asistăm la o permanentă, fragmentar-oscilantă, spectaculoasă și crudă alipire infinită a elementelor, specifică haosului pur (se preferă o descompunere aparentă, pentru cauza unei compuneri concrete: derealizarea aurelor demonice din jurul conceptului de -incest- sau orice fel de anarhie pe teritoriul social, prin multiple deteritorializări, ce ar produce, în cele din urmă, cel mai sănătos Real). Întru chiuretarea inconștientului, spune Deleuze, e necesar un flanc conceptual, ce ar gravita valoric în jurul ideii de sănătate. Pe cel de-al doilea nivel al cunoașterii se va merge, astfel, înspre decelarea posibilității unei traiectorii de selectare: “Il faut essayer, il faut expérimenter. […] - Et mon expérience à moi je ne peux pas tellement la transmettre parce que ça convient peut être pas à l’autre, hein - A savoir, c’est comme une espèce de tâtonnement pour que chacun découvre à la fois ce qu’il aime et ce qu’il supporte. [….]Mais, il y a quelque chose qui dépasse une simple science, une simple application de la science. Faut trouver votre truc. C’est comme euh... oui, faire l’apprentissage de... d’une musique, trouver à la fois ce qui vous convient, ce que vous êtes capables de faire. […]c’est ça déjà que Spinoza appellera - et ce sera, je crois, le premier aspect de la raison - une espèce de... double aspect : "sélectionner, composer". […]C’est-à-dire : à tout prix fuir le plus que je peux. […]Une espèce d’art de composer les situations. Cet art de composer les situations qui consiste surtout à se retirer des situations qui vous conviennent pas, à entrer dans les situations qui vous conviennent, et tout ça...”  Corpul, un raport de viteze și lentori se potrivește sau nu cu alte ritmuri, unice la rândul lor, pe acest gradient infinit al devenirilor. Inteligența unei vieți presupune, de fapt, arta de a nu intra în situații care te descompun, accesând, în acest fel, fereastra afectelor pozitive, în detrimentul pasiunilor (tristețea, vinovăția, resentimentul etc.). E vorba, în fond, de un demers de experimentare, prin încercarea prudentă și intensivă de a construi raporturi care vor avea, ca efect, la rândul lor, deschiderea unor spații, ce nu mai au nimic în comun cu vreun termen al raportului inițial. Nu încap aici nevoia de putere, dorințe reprimate care funcționează contra oricărui curent bucuros al gândirii, impulsul de a judeca, pentru că ceea ce se exprimă e o forța pe deplin afirmativă. E pragul ieșirii din coșmarescul semnelor echivoce, cu ajutorul lor: “[…] le langage c’est non pas le signe mais la chaîne associative dans laquelle entre le signe. Vous ne pouvez pas penser le langage au niveau d’un mot isolé et la chose désignée par ce mot. Vous ne pouvez pas penser le langage au niveau du rapport entre les mots en tant qu’il renvoie à des rapports entre des choses. - Et à ce moment-là il y aura isomorphisme entre les rapports entre les choses - il y a peut-être, si vous voulez, rapport conventionnel entre les mots et les choses, mais il y a isomorophisme entre les rapports entre les mots et les rapports entre les choses. Oui, ça c’est parfait comme formule.”  
   Spinoza gândește, în limbaj deleuzian, permanent ieșiri, pornind de la cea mai concretă cunoaștere. O aliniere organică (stabilirea a ceea ce face cu adevărat bine corpului – scrisul, pentru Kafka, după cum citim, la un moment dat, în jurnalul său) nu presupune doar acele relaționări umane, atât de umane. Concatenarea unui spațiu propice oricărui ping-pong hermeneutic lucrează, din contră, în deterimentul acestui rețetar spectaculos, înspre ceea ce se va numi -cucerirea propriei esențe -: “Quand vous atteignez ce savoir-vivre, vous pouvez dire : « je possède ma puissance ». Avant, vous ne pouviez dire qu’une chose : « je tends à augmenter ma puissance ». A ce moment-là, vous ne voyez plus tellement des choses, des objets. C’était au moment des affections inadéquates, c’était au premier moment où vous voyiez des objets. A ce second moment, vous ne voyez plus guère que des rapports et des compositions de rapports à l’infini.”  Nu există, în același timp, o logică de gândire a acelor întâlniri care afectează creativ ființa-explorator. Certe rămân, ne spune Deleuze, gradul de consistență/ calitatea liniilor de tristețe/ bucurie din prima fază a cunoașterii, cu totul precare față de constructul afectului coagulat pe cel de-al doilea nivel, unde radicala convingere conform căreia nicio tristețe nu este bună, autenticizează și potențează doar acea afectare specială, pe care filosoful danez o numea: beatitudine.
   Nu există dramă care să aibă de-a face cu viața, doar iminența morții cuiva/ proprii poate provoca acele tristeți firești, potrivite, însă la fel de evanescente ca disparițiile inevitabile. O cantitate intensivă, un corp este, astfel, un raport, între un maximum și un minimum de intensitate, e diferența pură. Un grad de intensitate, o esență deci, e multiplicitate: “Une quantité intensive […] ce n’est pas qu’il lui manque quelque chose, on a tendance à interpréter comme s’il lui manquait quelque chose, eh bien pas du tout ! Il ne lui manque rien. Vous pouvez dire qu’une quantité intensive qui est plus grande qu’un autre mais vous ne pouvez pas dire de combien. Bon, en d’autres termes, c’est des grandeurs non additives. Qu’est ce que ça veut dire des grandeurs non additives ? Ça veut dire qu’elles ne sont pas composées de parties homogènes. Pourtant, elles sont multiples. Une chaleur c’est une multiplicité. D’accord, c’est une multiplicité. Quelle type de multiplicité ? C’est une multiplicité non extensive. Ça veut dire quoi une multiplicité non extensive ? C’est-à-dire c’est une multiplicité dont la multiplicité est appréhendée dans l’instant. C’est dans l’instant que vous appréhendez la chaleur comme chaleur. C’est bizarre ça ! Une multiplicité dont vous appréhendez la multiplicité dans l’instant.”  De la situația de a te descurca cum poți - din primul înspre cel de-al doilea stadiu de cunoaștere, pe care ne putem formula deja ieșiri, se iscă o adevărate lupte de devenire. Ultimul stadiu al cunoașterii  fundamentează capacitatea singură, singulară de auto-afectare a unei esențe. Experimentarea eternului acum, în termenii lui Deleuze -  despre ceea ce ar presupune conceptul de -eternitate-, la Spinoza. Subsumant celor două extreme de viteză și lentoare sau infinitului mic și infinitului mare intensiv (Deleuze folosește și justifică potențele limbajului pascalian pentru secolul său), corpul devine un raport (dy/dz), ce are ca reper intesitatea 0, deci o situație energetică neutră (nici bună/ nici rea). Un raport, conținând o cu totul altfel de proporționare a celor două gradiente (stadiul doi al cunoașterii, a noțiunilor comune specifice potrivirii clickurilor dintre corpuri), va avea ca efect acele misterioase zone ale semnelor purei diferențe și afirmații. Este vorba de nivelul ocupat, în cea mai mare parte, de consistențe intensive, de autoafectări pozitive, rupte integral de pasiuni, generând efectele-dublaj, personale și individuale, ale noțiunilor comune: “Première étape : vous sélectionnez autant que vous pouvez les passions joyeuses. Deuxième étape : vous formez des notions communes. Ça c’est des recettes, hein ! Vous formez des notions communes qui viennent doubler les passions joyeuses. Elles ne les suppriment pas, elles viennent doubler les passions joyeuses. 
Troisième étape : de ces notions communes qui doublent les passions joyeuses, découlent des affects actifs qui redoublent les passions joyeuses. […]C’est-à-dire, ces auto-affections, là, qui nous restent un peu mystérieuses.... et qui définiront le troisième genre alors que les notions communes définissaient seulement le deuxième genre.” 
   Esențială rămâne, sugereză Deleuze – în inima mesajului spinozist, misiunea noastră, eminamente dedată celor mai fericite și creative texturi, de a nu cultiva părțile extensibile, de a ieși din acel prim nivel dăunător de cunoaștere înspre o cogniție mult mai intimă, profund activă, sălbatic-ecologică și, în cele din urmă, splendidă, odată cu verbalizarea ei. 

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu